„Așa-numitul «plan Kiveria», prezentat sub forma unui non-paper conceptual privind reintegrarea, corespunde doar parțial condițiilor reale ale reglementării transnistrene. Pe de o parte, documentul fixează corect obiectivele strategice — soluționarea pașnică a conflictului, demilitarizarea regiunii, precum și integrarea treptată economică și instituțională. O astfel de abordare reflectă logica europeană de gestionare a conflictelor și este orientată spre transformarea pe termen lung a statului, cu sprijinul Uniunii Europene.
Totuși, din punctul de vedere al realităților politice, documentul pare mai degrabă unul declarativ. El practic nu ia în considerare factorul-cheie al reglementării transnistrene — echilibrul geopolitic al intereselor, în cadrul căruia Rusia continuă să joace un rol important. Fără schimbarea contextului extern sau apariția unor noi mecanisme de securitate, este extrem de dificil să se vorbească despre o demilitarizare rapidă sau despre o integrare politică profundă a regiunii.
În plus, planul nu ia în considerare suficient interesele locuitorilor Transnistriei. Ar trebui prevăzute și mecanisme prin care locuitorii de pe malul stâng al Nistrului să își poată exprima voința.
Pe de altă parte, există și factorul operațiunii de menținere a păcii, iar Republica Moldova este, de asemenea, parte a acestui proces. Contingentul rus de menținere a păcii se află în Zona de Securitate în cadrul mecanismului existent de menținere a păcii. Dacă „planul” și demilitarizarea presupun demontarea acestui mecanism, este puțin probabil ca acest lucru să fie acceptat de Tiraspol și de Moscova.
În plus, conceptul mizează pe o „atragere” treptată a Transnistriei prin instrumente economice și juridice, dar nu propune un model clar privind statutul viitor al regiunii. Acest lucru creează incertitudine atât pentru Chișinău, cât și pentru Tiraspol și pentru mediatorii internaționali.
În ansamblu, documentul poate fi privit ca un cadru strategic conceput în primul rând pentru partenerii externi și pentru o perspectivă pe termen lung. El stabilește direcția politicii, dar nu reprezintă un plan complet de reglementare. Implementarea unor astfel de abordări este posibilă doar în condiții favorabile ale conjuncturii internaționale și cu disponibilitatea tuturor părților de a ajunge la un compromis politic.”
Analiza prezentată indică în mod corect existența unui decalaj între obiectivele declarative ale „planului Kiveria” și condițiile politice reale ale reglementării transnistrene. În pofida orientării logice către mecanismele europene de reintegrare, documentul nu ține suficient cont de factorul geopolitic și de rolul actorilor externi, în primul rând al Rusiei. De asemenea, este importantă observația privind necesitatea de a lua în considerare poziția locuitorilor Transnistriei. În ansamblu, planul poate fi privit mai degrabă ca un cadru strategic pentru o politică pe termen lung decât ca un mecanism practic de reglementare.
